Bine şi rău / gura lumii

Zilnic suntem cuprinşi de sute de trăiri interioare, sau stări sufleteşti; pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe, pace sau nelinişte, siguranţă sau teamă, ş.a.m.d. Oricum, eu cred că există un echilibru în toate. Nu poţi să spui despre un om că e bun sau rău. toţi avem în noi, de când venim pe lume, un bine şi un rău, în egală măsură, care sunt într-o continuă luptă. Şi noi suntem cei care decidem cine iese învingător şi pe care îl lăsăm să se dezvolte şi să crească… Şi cu cât creşte, cu atât devine mai puternic.
Dar ştim noi cu adevărat ce e bine şi ce e rău? Există o graniţă bine-delimitată?
Mulţi îşi fac viaţa în funcţie de ce spune lumea, crezând că aşa e cel mai bine…
Şi ca să nu vă dezamăgesc, am să vă scriu iar o povestioară de-a bunicii, în legătură cu ce-am spus mai sus:

“Mergea un om împreună cu copilul său la târg, pe care l-a pus călare pe măgar, pentru că drumul era destul de lung. Văzându-i, lumea a început să-l critice pe copil, spunând că ar trebui să-i fie ruşine. El, tânăr merge pe măgar, şi bietul taică-său pe jos…
Auzind acestea, tatăl îl ia pe copil şi-l pune să meargă pe jos, iar el se urcă pe măgar. Nu merg mult, şi lumea iar începe să vorbească: “Uite nesimţitul! El om în toată firea se urcă be bietul măgar, şi săracul copilaş merge pe jos… Vai de picioruşele lui…!”
Omul, supărat, îl ia pe copil şi-l pune şi pe el pe măgar.
– Vaaai bietul animal! striga lumea. Ia uitaţi-vă cum se chinuie bietul animal să-i care pe amândoi în spate.
Înfuriat deja, se dă jos şi el şi copilul, mergând pe lângă măgar.
– Ia uitaţi-vă ce proşti! Ei merg pe jos, cu măgarul lângă ei. Vorbeau oamenii.
Atunci omul, enervat la culme, împreună cu copilul se pun şi iau măgarul în spate.
– Priviţi! Doi nebuni cară un măgar!”

Aşa că nu vă luaţi după gura lumii, dacă vreţi să nu o luaţi razna! 🙂

De ziua bărbaţilor

M-am gândit că sigur povestioara asta le este pe plac bărbaţilor, mai ales acum, de ziua lor.

“Demult, tare demult, umbla Sfântul Petru cu Dumnezeu pe pământ. Şi cum începea să se lase întunericul, hotărăsc să bată la uşa unei case, să-i lase să înnopteze acolo. Pe uşă iese o femeie care, întrebată dacă îi primeşte să doarmă peste noapte, răspunde supărată:
– Eu v-aş primi cu tot dragul, oameni buni, dar am un bărbat tare rău şi ursuz…
Mergând mai departe, Sfântul Petru îl întreabă pe Dumnezeu:
– Doamne, dar de ce ai dat tu puterea bărbatului, în loc să o dai femeii?
Şi Dumnezeu atunci îi promite că de mâine va de femeilor putere mai mare.
A doua seară, merg la aceeaşi casă şi bat la uşă. Iese bărbatul speriat:
– Vai de mine! Am crezut că e nevasta şi vine de la birt…
Întrebat şi acesta dacă pot dormi până a doua zi, le răspunde:
– Haideţi şi dormiţi în patul meu!
Îi primeşte în casă şi le dă de mâncare ce-a făcut el peste zi.
– Asta a mai rămas după ce au mâncat copiii. Sper să vă săturaţi.
După ca au mâncat, Dumnezeu cu Sfântul Petru s-au pus la culcare.
Pe la ora 5 dimineaţa vine şi femeia, pe zece cărări, ruptă de beată.
– Bărbate! Vino şi pune-mi să mânc!
Acesta se trezeşte şi-i pune ce-a rămas de la cei doi.
– Asta-i mâncare? Zice ea punând mâna pe sucitor.
– Nu da! Strigă bărbatul, spunându-i de cei doi musafiri care dorm în patul lor.
Atunci femeia merge şi-ncepe să-i dea pe coajă lui Sfântul Petru, care dormea la margine. După ce i-a dat să se sature, se-ntoarce şi-i dă şi soţului câteva sucitori pe spinare, să se-nveţe minte. Între timp, Sfântul Petru zice:
– Doamne, lasă-mă pe mine la perete, să nu vină să-mi dea iar…
După ce schimbă locul, se întoarce femeia furioasă zicând:
– Na stai să-i dau şi la ăla de la perete! Şi Sfântul Petru mai primeşte o tură…
– Doaaamne! Fă să fie iar ca înainte! ZIce el printre loviturile de sucitor.”

Reţetă din Maramureş – hrenze

E o reţetă simplă, iar rezultatul e delicios.
Aveţi nevoie de:
– vreo 10 cartofi (cam 1 kg jumate)
– 3 ouă
– 3-4 linguri de făină
– sare (cam jumătate de lingură)
– piper
– pătrunjel tocat (opţional)
Se curăţă cartofii şi se dau pe răzătoare (cea mică), sau pe răzătoarea de la robotul de bucătărie. Cartofii rasi se storc bine-bine de zema.

Apoi se pun ouăle, făina , sarea, piperul şi pătrunjelul şi se amestecă.


Se pune într-o cratiţă ulei (nu foarte mult), iar când e încins, se ia cu un polonic din aluat (cam un sfert de polonic), se întinde să fie cât de cât rotund şi se prăjeşte. Ca sa nu absoarba foarte mult ulei, se poat forma cu mana si se pot da prin faina inainte de a se praji. Tigaia perfecta o gasiti AICI.


Poftă bună!

Plăcerea de a mânca

Există banala înrebare: “Mănânci ca să trăieşti, sau trăieşti ca să mănânci?” Păi e logic că mănânci ca să trăieşti, că altfel ai muri. Dar pentru mine, puţine sunt plăcerile care concurează cu plăcerea de a mânca. Una ar fi plăcerea de a sta la masă. Dacă plăcerea de a mânca cere foame, sau măcar poftă de mâncare, a doua cere o mâncare bunicică, un vin bun, comeseni plăcuţi, şi timp berechet. O altă plăcere de-a mea este de a bea cafea. Se zice că primul arbore de cafea a fost descoperit în Arabia de către un păstor care a văzut că turma sa era din cale-afară de neastâmpărată şi jucăuşă după ce mânca boabe din arbustul cu pricina.
Dar să ne întoarcem la mâncare. Noi, românii, avem o vorbă care conţine mult adevăr: „Dragostea trece prin stomac”.
Citeam acum din „Fiziologia gustului”, de Brillant-Savarin, şi am găsit ceva ce mi-a plăcut, şi care merită scris.
El susţine că doi soţi, dacă sunt gurmanzi, au o căsnicie mai fericită, pentru că au măcar o dată în zi un prilej plăcut de întâlnire şi, totodată de conversaţie.
Fericirea de care avem parte în viaţă atâtnă, în mare măsură, de felul în care se desfăşoară zilnic mesele.
Şi vă spun cinstit că aşa e. Recunosc că sunt gurmandă, la fel ca şi soţul meu. Şi cerd că, la bătrâneţe, după ce ai vreo 50 de ani de căsnicie, şi nu te mai poţi bucura de alte plăceri cu soţul tău, rămâne plăcerea de a mânca înpreună.
Iată şi definiţia gurmanderiei: „Gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuinţă pentru tot ceea ce face plăcere gustului.” Ea nu trebuie confundată cu lăcomia şi este duşmana exceselor. Şi cică gurmanderia e molipsitoare. Nu vi s-a întâmplat să vedeţi pe cineva mâncând cu o plăcerenebuna şi să vi se transmită?
Se mai spune că femeile sunt gurmande. Înclinarea sexului frumos către gurmanderie are ceva ce ţine de instinct, deoarece gurmanderia prieşte frumuseţii.
Gustul, aşa cum îl avem de la natură, este cel mai darnic în bucurii. Plăcerea de a mânca nu e niciodată urmată de oboseală, şi o putem simţi de câteva ori pe zi.
Cred că plăcerea gustului e unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu.

Din topul bunicii…

Mi-am amintit încă una din povestioarele pe care mi le spunea bunică-mea şi care mă făcea să râd de fiecare dată. Acum îmi dau seama că are umor englezesc.

Trăia într-un sat un ţigan pârlit şi vai de el. După ce i-a murit tatăl, i-a rămas o mârţoagă de cal şi o căruţă. De plictisit ce era, s-a gândit el să se pună în mijlocul drumului şi să-şi dea şi el duhul, că prea era singur şi amărât. Aşa că se pune şi face pe mortul.
La puţin timp, un boier cu caleaşca lui vrea să treacă prin locul cu pricina, dar, văzându-l pe ţigan, se opreşte şi-i zice:
– Măi ţigane, fugi din drum!
– Nu vorbi cu morţii! Îi zice ţiganul.
Boierul nu mai zice a doua oară. Ia biciul, se dă jos şi-i cârpeşte una ţigănuşului poznaş, de sare ca fript.
– Vaaai boierule! Ce minune ai făcut! Nu-mi dai mie învietoarea asta? Că-ţi dau calul şi căruţa mea.
– Ba cum să nu! Zice boierul, mulţumit de târgul făcut şi râzând de prostia ţiganului.
Bucuros că are o „învietoare”, ţiganul merge mai departe.
Nu merge mult şi dă peste o înmormântere. Unui sătean i-a murit nevasta. Şi o plângea jumătate de sat Văzând asta, ţiganul nostru intră acolo şi zice:
– Nu mai plângeţi, oameni buni! Lăsaţi-ma cu moarta, că o învi eu.
Nemaiavând nimic de pierdut, bărbatul îndurerat acceptă şi îl lasă în încăpere singur cu moarta. După ce iese toată lumea, scoate al nostru „învietoarea” şi–i dă.
Oamenii, văzând că trecuse un ceas şi nu se întâmplă nimic, au mers să se uite pe geam, să vadă ce se-ntâmplă. Şi când văd că ţiganul biciuieşte mortul, îi iau învietoarea şi-i trag o mamă de bătaie, şi- spun:
– Măi prostovane! În loc să zici şi tu: „Daţi-mi şi mie ceva de pomană!”, tu vi şi ne baţi mortul?
Supărat, ţiganul merge mai departe şi vede în curtea unui om că tocmai tăiase porcul. Intra şi zice:
– Daţi-mi şi mie ceva de pomană!
Auzind, stăpânul casei se înfurie şi-i trage un şut în fund spunând:
– Măi! Tu dintr-astea-mi spui? Da ce-i aici, înmormântare? Trebuia să zici: „Unge-ţi-ai casa, unge-ţi-ai masa, unge-ţi-ai nevasta şi copiii pe la gură!”, că sigur te primeam la masă.
Nedumerit şi înfometat, merge mai departe şi vede un om care ce căca (scuzaţi, dar aşa e originalul) după un tufiş. Văzându-l, ţiganul îi spune:
– Unge-ţi-ai casa, unge-ţi-ai masa, unge-ţi-ai nevasta şi copiii pe la gură!
Omul când aude, nici nu-şi termină treaba şi –i mai trage ţiganului un şut în fund, şi-i zice:
– Tu în loc să zici : „Târtă-hi, târtă-ha!”, tu de-astea-mi urezi?
Tot mergând, al nostru dă peste două babe care se pieptănau. Cum le vede, le şi urează:
– Târtă-hi, târtă-ha!
Bineânţeles că şi babele îi trag nişte cârje peste spate :
– Mă! Tu de-astea ne urezi? Trebuia să zici şi tu: „Pieptănaţi-ma şi pe mine!”, că uite cum arăţi.
Supărat din cale-afară, ţiganul se gândeşte să meargă la boierul căruia i-a dat calul şi căruţa, să-i ceară să-l ajute.
În drum, vede doi câini care se băteau. Îşi bagă capul între ei şi le zice:
– Pieptănaţi-mă şi pe mine!
Vă daţi seama cum arăta când a ajuns la casa boierului.
Povestindu-i tot ce-a păţit, boierului i se face milă de el şi-l ia de slugă.

Morala cred că e: „ Ai grijă, să spui întotdeauna ce trebuie şi când trebuie”. 🙂

Singurătatea – inamicul numărul 1?

Se zice că ne naştem singuri şi murim singuri. Pentru unii, a fi singur e un lucru normal. Pentru mine e cel mai groaznic lucru posibil. Până şi moartea mi se pare dulce pe lângă singurătate. Iar dacă ar fi să o descriu în cuvinte, aş descri-o astfel:

O fiară cu ghiare şi colţi, care stă tot timpul la pândă, pregătită să te-nhaţe. Şi când te-a prins, începe să te sfâşie pe dinăuntru, aducându-şi apoi şi aliaţii: chinul, durerea şi neliniştea.

Oare chiar nu există nimic să-i vină de hac? Ce am putea face să scăpăm de sentimentul îngrozitor al singurătăţii? Sau oare există doar în mintea noastră?
Poate că totul vine de la noi. Ce am putea face să ne simţim bine şi atunci când suntem singuri? Poate trebuie să ajungem la un echilibru sufletesc, sau cine ştie?
Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică pentru că mă face să intru prea adânc în lumea mea, iar gândurile cad peste mine ca o ploaie de vară care nu se mai termină…
Când eram în liceu mi-am dat seama că proştii, sau cei care gândesc mai puţin, sunt mult mai fericiţi decât ceilalţi. Şi îmi doream atunci să-mi mai opresc din gânduri. Realizasem că dacă nu eşti singur, nu mai gândeşti atât. Şi de atunci tot fug de singurătate şi de gândurile ei. Dar mă mai agaţă din când în când cu ghiarele ei lungi…
Dar, cum spuneam într-un articol precedent, trebuie să găsim ceva plăcut şi în cel mai groaznic lucru posibil. Poate că nici singurătatea asta nu e chiar atăt de rea… Poate o văd eu aşa din cauză că o asociez cu copilăria mea singură şi nefericită… Poate e o tânără
domnişoară care radiază de frumuseţe… sau un cal alb înaripat, care aşteaptă să-l călăreşti şi să urcaţi până la stele într-un galop nebun şi fascinant.
Ziceam “până la stele” pentru că acolo mergeau gândurile mele în singurătatea copilăriei. Încercam şi eu să dezleg misterele universului, pe care, cum am învăţat la Blaga, cu cât încerci să le dezlegi, cu atât te adânceşti în ele.
Închei cu câteva cuvinte de-ale lui Tudor Chirilă, care spunea că oamenii cultivaţi au multe probleme, pe care le realizează şi luptă cu ele. Inculţii au poate la fel de multe, dar nu realizează nimic. Nu ştiu ce-i doare, ce le creează discomfort. Omul necultivat e asemeni câinelui care umblă cu ciulinele în lăbuţă si când încerci să i-l scoţi te muşcă pentru că ai vrut să-i faci rău.
Asa o fi?

Câteva chestii despre fericire…

Astăzi am ieşit la iarbă verde, ca tot românul de 1 Mai. Scriind acum, am observat ce sintagmă tare au găsit românii pentru ieşitul în natură: “iarbă verde”. Păi dacă e iarbă, normal că e verde. Unui străin, chiar dacă învaţă româneşte, cred că tot i s-ar părea ciudat cum sună. Ieşim la iarbă verde. Sună de parcă ieşim la păscut.
În fine, a fost o zi deosebită, vremea a fost perfectă şi m-am simţit minunat. Şi mi-am dat seama de un lucru. Pe cât de banal, pe atât de profund şi adevărat: să fi fericit e foarte simplu. Tot ce trebuie să faci e să deschizi ochii şi să vezi că noi oamenii putem avea raiul şi pe pământ. Însă pentru asta trebuie să înlăturăm orice urmă de ură şi răutate din noi.
NU POŢI FI FERICIT DACĂ AI RĂUTATE ÎN SUFLET.Asta e sigur. La fel de sigur cum e şi că CEI CARE IUBESC BANII ŞI SUNT ZGÂRCIŢI NU POT FI FERICIŢI. Ei au tot timpul o mare grijă: să facă bani, mai mulţi bani, şi apoi să nu-i piardă. Şi uită să se bucure de ce au în jur.
Încă un ingredient esenţial pentru miraculoasa fericire pe care o căutăm cu toţii e înţelegerea. Trebuie să ne înţelegem mai întâi cu noi înşine, iar apoi trebuie să-i înţelegem pe ceilalţi din jurul nostru şi să-i acceptăm aşa cum sunt, iar asta e cel mai greu.
Să faci totul cu plăcere e încă un pas spre fericire. Iar ăsta e şi mai dificil de reuşit, mai ales când eşti nevoit să faci şi ce nu-ţi place. Şi sunt multe lucruri pe care trebiue să le facem, fie că vrem, fie că nu. Unii au un loc de muncă unde nu le face plăcere să meargă, iar ceea ce fac nici atât, dar nu au încotro. Foarte puţini cred că sunt cei care fac în viaţă numai ce le place. Ăia sunt norocoşi. Noi, restul, trebuie să găsim ceva frumos şi în cel mai urât lucru.
Uşor de zis, dar greeeu de realizat. Eu spun că mi-am dat seama de lucrurile astea, nu şi că le-am pus în practică. Însă voi încerca. Haideţi să încercăm cu toţii, şi sunt sigură că lumea ar fi mai bună.