June 20, 2018

Speranţa primăverii

Speranţa reînvie parcă, când colţul ierbii stă să iasă, Iar Baba Iarna pleacă, pleacă, cu a ei şubă albă, groasă. Toată natura dezmorţeşte, şi odată cu ea şi noi, La viaţă iarăşi se trezeşte, zâmbind c-a învins un război. E Martie, luna iubită de moşi, strămoşi, când se rugau Zeului Marte, să rodească semănăturile ce-aveau. Urcând cu oile la munte, Baba Dochia un fir torcea, De lână roşie şi albă, s-aducă-n grabă primăvara. Roşul soarelui arzător, al focului şi-al sângelui Se îmbină cu albul pur, supus, al omătului. Sunt ca femeia şi bărbatul, pasiune şi înţelepciune, Ce numai împreună pot, prin dragoste şi uniune S-aducă viaţă pe pământ, regenerare, nemurire, Speranţa unui început, iubire, fericire. Primele raze de soare ne mângâie în suflete, Culoare şi lumină blândă, păsări şi multe […]

Libertatea

E, oare-un om liber, de nu e închis Între patru ziduri, fără nici un vis? Ce e libertatea, până unde merge? Pot fi eu om liber, am de unde-alege? Libertatea-i doar o pasăre rară, Ce zboară-n înalturi, dar în altă ţară. În ţară la mine, demult n-a intrat, Au speriat-o câinii ce stau în palat… La noi, libertatea e un vis pierdut, Plătit-au cu viaţa părinţii, demult, Crezând că dulăul, de nu va mai fi, Pasărea măiastră la noi va veni… N-au văzut nici haita de potăi turbate Ce stăteau la colţuri, să intre-n palate, Râzând de prostia celor mai de seamă Ce credeau, de fapt, într-o hologramă. Dar speranţa noastră a rămas tot vie, Ştim că doar prin luptă şi prin voinicie Vom învinge javra ce stă la palat, […]

Tu

Când prea mă adâncesc în vise şi sunt cu capu-n nori, Doar tu mă poţi aduce jos, iar, printre muritori; Când osteneala mă cuprinde şi tot în jur m-apasă, Doar tu-mi eşti alinare, şi-a visului meu casă. Cu tine, fiecare zi e o zi a iubirii, Doar tu-mi ştii taina sufletului şi calea fericirii. Eşti linişte, eşti vis şi dor, eşti suferinţă şi plăcere, Doar tu ştii să mă faci să zbor şi-mi aduci mângâiere. Tu m-ai găsit plutind aiurea pe aripile vieţii, Doar tu ştii sensul şi direcţia spre zorii dimineţii. Tu-mi eşti busolă, eşti şi ceas, eşti unitatea de măsură A vieţii mele şi a tot ce e contrast la ură. Tu faci din vis, realitate, din vorbe, fapte, şi din ruină – o cetate, Tu ştii să […]

Din doamnă, sclavă

Cuvintele se poticnesc şi nu vor ca să iasă Din sufletul şi mintea mea, şi se simt ca acasă… Vreau să le scot, dar se tot zbat, măcar puțin să mai rămână, au obosit de-atât umblat pe Patria Română… – În zadar suntem rostite, că nu suntem auzite… nimeni nu ne bagă-n seamă când spunem de-a noastră mamă: că ea suferă şi plânge, e în zdrențe şi bolnavă Singură şi părăsită, a ajuns din doamnă,  sclavă. Copiii ei au uitat-o, Pe mâini rele au lăsat-o. Ei o văd din depărtare Şi-o privesc cu nepăsare… Văd hoții şi trădătorii care-i spun că-i sunt copii, văd corupții şi nedrepții care-i sunt judecătorii. Ei îi spun că-i fac dreptate, și-o-ngrijesc şi o hrănesc, dar privirea îi trădează, când în ochi ei o privesc […]

Rodul iubirii

Avem în noi bine şi rău, Egale la măsură, Şi ştie numai Dumnezeu Câtă iubire şi câtă ură. Şi de iubire dăruieşti, O să primeşti doar bine. Dar ura când o-mparţi şi-o creşti, Precum un bumerang, se-ntoarce tot la tine. Şi-atunci când noi o vom primi în vizita finală Pe doamna care-n muritori stârneşte numai teamă, Surprinşi vom fi când vom vedea că nu-i cale de-ntors, Cum nici o frunză, căzută toamna de pe ram, sus înapoi n-a mers. Şi tot ce ne rămâne-atunci va fi rodul iubirii, Iar ura-o vom duce cu noi în negura pieirii.

De-ai toamnei picuri

Cu picuri mici, mărunţi şi deşi Plângea azi cerul, De bucurie, dor, tristeţi, La fel ca omul. Lin, răsucindu-se uşor Cădea o frunză Şi se-aşternu, oftând de dor, Pe-a lumii pânză.   Grăbiţi şi zgribuliţi, şi plini de griji Trec oameni pe trotuare. Nu văd nici frunze, nici culoare, Nu văd nici păsări călătoare. Sunt supăraţi de-ai toamnei picuri Şi sunt bătuţi de aspre vânturi. Cu frică văd venirea iernii grele, Cu facturi mari, la gură cu zăbrele.   Natura îi priveşte, dar îşi vede de drum. Ar vrea să îi ajute, dar nu mai are cum.

E sufletul nemuritor?

Suntem oare cineva, şi contează cum jucăm, Sau suntem doar praf în vânt şi cum venim aşa plecăm? Se spune c-avem un scop, c-am fost creaţi să procreăm, Dar, totuşi, ştie cineva de ce şi unde ne-ndreptăm?   Suntem nemuritori au ba? De omorâm, păţim ceva? Dacă furăm şi nu ne vede, Avem oare ceva a pierde?   Dacă-i aşa cum spune Cartea, mergem în braţe la Satan, Dar dacă nu-i adevărată, şi dacă tot a fost în van?   Oricum ar fi, eu mă gândesc că de pierdut nu am nimic De cred că sunt nemuritor, oricât aş fi de mic. Şi las ceva în urma mea urmaşilor, copiilor, O amintire, un cuvânt, şi-apoi în linişte să mor.      

Oare care pot fi eu?

Zile albe, zile negre, mai multe sau mai puţine, Trec ca norii, trec în grabă şi se duc pe lângă mine. Mii de gânduri mă frământă; cine sunt, unde mă duc? Mă simt pustiit şi singur şi mă caut ca un năuc.   Trec pe străzi, mă uit la oameni: oare care pot fi eu? Să fiu eu grăbitul ăsta fără nici un Dumnezeu? Sau sunt eu acela care, fără pic de conştiinţă Vrea putere, vrea avere, şi arde tot de dorinţă Să-şi facă ziduri, palate, c-a văzut el că se poate Să faci bani şi bogăţii chiar peste noapte?   Nu ştie că amintirea omului ce-a fost odată Trăieşte, nu în betoane, mai ales de e pătată Cu minciuni şi cu hoţii, furturi şi mitocănii. Amintirea dăinuieşte şi trăieşte-o […]

Copil pentru o zi

Oare cum ar putea fi Ca măcar pentru o zi Să fim din nou copii?   Să uităm de griji, de stres şi de nevoi Şi să ne bucurăm de soare şi de ploi. Să fim iar inocenţi, să credem în poveşti: Că poţi primi un zâmbet cald de oriunde priveşti.   Că Făt – Frumos va reveni adus de un cal alb, în mână cu un bici de foc şi fără de hotar El răul îl va nimici, hoţia o va risipi, minciuna o va-ntemniţa şi binele va-nvinge iar. Dreptatea, adevărul, iubirea şi prietenia vor străjui de-acum mereu Şi nu vom mai cunoaşte-n veci ce e mitocănia. Ce ziceţi, este greu?    

Mamă

E-atât de bine câteodată Să fugi, să uiţi de lumea toată, Să te închizi în lumea ta Cu geamuri mici şi miros de cafea… Să visezi cu ochii larg deschişi Că totul e posibil, că nori pot fi atinşi. Să poţi să zbori, chiar dacă nu ai aripi, Să te înalţi, să pluteşti printre valuri De dor, de uitare, de amintiri, De viaţă, de moarte, de somn şi de  iubiri… Şi-apoi să te trezească la viaţ-un clopoţel C-un clinchet cristalin şi ochi de mieluşel Zburdalnic şi zglobiu, gălăgios şi vesel.   El vrea să-i faci pe plac, şi să îl bagi în seamă Atunci când cu mult drag îţi spune: “mamă!”