September 23, 2017

Cum e mai bine, cu un singur copil, sau cu mai mulți?

copiiEu am fost singură la părinți. Mai am un frate (numai de mamă), dar cu el mă vedeam doar în vacanțe, ai mei fiind despărțiți (eu am rămas la bunică-mea, cu taică-meu).

De când eram mică, mi-am propus ca, atunci când voi crește, să am doi copii, o fată și un băiat. Asta pentru că vedeam diferența. Când eram în vacanțe, la maică-mea, nu mă plictiseam niciodată. Chiar dacă între noi e o diferență de șase ani, ne jucam împreună mereu, și plângeam când ne despărțeam.

Iar la taică-meu, unde eram singură, mă plictiseam de moarte. Se mai juca bunică-mea cu mine, dar nu era nici pe departe ca și cu frate-meu. Mai ieșeam afară, la joacă, dar asta era doar câteva ore pe zi.

Mai demult, se credea că cel mai bine e un singur copil în familie. “Ce te plângi că nu ai frați? mi se spunea. Ai fi vrut să împarți totul cu ei? Ciocolata asta trebuia să o împarți, dacă aveai frați, dar așa, o mănânci tu singură.”

Așa că, atunci când eu și soțul meu am hotărât să avem copii, am zis că vom face cel puțin doi. Și, sincer, am văzut diferența. Între copiii mei sunt doi ani și 3 luni. Fiică-mea e mai mare, și până să-l am pe cel mic, pur și simplu mă înnebunea. Nu puteam să fac nimic în casă, numai când dormea, iar în rest eram numai după fundul ei. Îi lovea pe copiii mai mici când trebuia să împartă jucăriile, făcea “crize de isterie” când nu-i făceam pe plac, trebuia să o legăn ca să adoarmă etc.

Ei bine, după ce a venit pe lume al doilea copil, lucrurile s-au schimbat, atât pentru ea, cât și pentru noi. Mai întâi, nu i-a venit să creadă că nu mai îmi petrec tot timpul cu ea. Chiar dacă-l iubea, și-i tot pupa mânuțele și piciorușele, odată, când era supărată, mi-a zis: “Bagă-l înapoi în burtă! sau “Du-l înapoi la spital!” Și, când a mai crescut îmi zicea: “Hei! De ce tot îl iei în brațe? Pe mine nu mă mai iubești?”

E destul de greu, ca părinte, să împarți dragostea în egală măsură, și să nu faci niciodată diferențe, mai ales când cel mic are mai mare nevoie de tine… Și e destul de greu în primii doi ani de viață ai copilului mai mic, până încep să se joace împreună. Dar sunt și părți extraordinar de bune, atunci când ai doi copii:

  • învață să împartă (de la jucării la iubire)
  • copilul mare nu se simte singur și nu se plictisește, pentru că tu, ca părinte, mai ai și altele de făcut, și nu poți să te joci non-stop cu copilul, oricât ai vrea. În schimb, când sunt doi copii, își găsesc tot timpul ceva să se joace
  • pentru tine, ca părinte, e minunat când stau și se joacă împreună ore bune, cuminți, lăsându-te să-ți faci treaba
  • cel mic învață de la cel mare tot felul de lucruri, și dorește să devină independent (fetei i-am dat eu să mânce până la patru ani, iar cel mic mâncă singur de la 1 an jumate, chiar dacă dădea pe haine și murdărea tot în jurul lui)

“Ooo! dar sunteți curajoși că l-ați făcut și pe-al doilea!” Ne spuneau unii, care aveau un copil. Nu știau că, de fapt, ei sunt mai curajoși decât noi, pentru că e mai greu pentru părinții cu un copil, decât pentru cei cu doi copii. 🙂

Comments

  1. 🙂 Si eu sunt singur la parinti,insa de mic mi-am dorit un fratior. Din pacate, nu s-a putut, iar acum mi-am propus 2. Fara sa stau pe ganduri 🙂

  2. Ooof, mai ca ti- as da dreptate dar 9 luni de sarcina plus inca 2 ani pana creste si Bebe nr 2 … Sunt aproape 3 ani si mie mi- a iesit déjà par alb…. daca ma apucam mai repede de treaba mi- ar fi fost tare drag sa am 2 .

    • 🙂 Te cred, Anda, nu e ușor, dar partea grea trece repede, și-apoi să vezi ce bine e! 🙂 Te pup, și pe tine și pe băiețel! E un scump! 🙂

    • Oricum, și mie, oricât de frumos mi-ar spune cineva că ar fi cu 3 copii, nici în ruptul capului n-aș mai vrea încă unul. 😀 Mi-a ajuns. :))

  3. fara suparare dar asa bine e fara copii 😀 nu e nimeni de acord cu asta, evident, dar asta e…. :)))

  4. Eu am crescut într-o familie cu 5 copii, de vârste apropiate chiar… deci știu cum e să ai frați… Puștiul meu, singurul copil, are aproape 5 ani, are mari șanse să rămână doar el. Și nu e pentru că nu cred că ar fi bine să aibă frați. E bine. Decizia mea e legată personal de mine. Nu mă simt în stare să fiu mama unui alt copil, să îl cresc, să îl învăț să fie Om, să fiu acolo pentru el, pentru tot ce are nevoie. Nu pot. Simt că responsabilitatea de-a avea un copil e cea mai mare a vieții mele, e cea mai grea și de-abia fac față să fiu mama unui copil… deci nu, aleg să fie singur și să dau tot ce pot din mine ca lui să îi fie bine – emoțional, psihic vorbind, cu o mamă ca mine – decât să fie doi la care să trebuiască să mă împart și să simt că nu fac față, pentru că nu aș face, știu, simt…

    Să fie sănătoși copiii! 🙂

    • Așa e, decât să faci mai mulți și să nu le faci față, mai bine unul sau doi, dar să știi că ești capabil să te ocupi de educația lor așa cum trebuie.

Leave a Reply