August 22, 2017

Omul nu poate fi fericit fără natură

in naturaAm vrut să scriu pe tema asta ieri, dar, cum nu m-am putut exprima în proză, am scris o poezie. Astăzi, însă, pot să vă spun și cu alte cuvinte ce am constatat eu în ultima vreme. Și cred că, pe cât pare de banal, pe atât e de important.

În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.

Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…

Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.

in parcȘi nu doar pentru copii e rău, ci și pentru noi, pentru că, îndepărtându-ne de natură, ne îndepărtăm de noi și de Dumnezeu.

Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.

Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?

Comments

  1. Da, imi dau seama si dureaza mult pana sa ne putem bucura de natura.

  2. Asa este ne indepartam de natura,de pamint,de aer curat,de soare….Am crescut la casa,acum din pacate stau la bloc,o vreme am sperat sa reusim sa ne cumparam sau sa ne facem o casa…..pe pamint cum zic eu.
    Dar timpul a trecut si am renuntat la idee,pentru ca fiul nostru a crescut si mi se parea mai important sa investesc in viitorul lui decat intr-o casa in care el ar veni doar in vizita cand si cand.Cand vine primavara mai ales simt ca ma sufoc in bloc,trebuie sa ies la aer,la soare.Marele meu noroc este ca merg la mama mea la casa,si sapam in gradina si punem tot felul de legume:rosii,vinete,ardei,ceapa….si ma bucur de fiecare frunzulita de fiecare floare si de fiecare rod.
    Sotul meu care e “blochist”(adica crescut la bloc)apreciaza gustul deosebit al legumelor dar nu intelege de ce imi place mie sa ma omor atat,sa merg in fiecare seara de vara sa ud in gradina,sa sap,sa plivesc….putem cumpara din piata nu?
    Da sunt obosita si murdara,cateodata manichiura lasa de dorit,pielea manilor e mai uscata DAR contactul asta cu pamintul ma relaxeaza si ma face fericita si asta nu poate intelege decat cineva care a crescut “pe pamant”

  3. Imi place foarte mult natura, pacat ca nu am un device mobil sa merg in natura si sa scriu pe blog. OFF: esti din Sighetu Marmatiei ?

Leave a Reply