September 26, 2017

E bun sau nu e bun premergătorul / rotobilul?

Am văzut recent nişte discuţii cu privire la folosirea premergătorului la bebeluşi. Eu una pot doar să vă vorbesc din experienţa proprie.

Primul copil, care s-a născut cu 4,2 kg, a fost şi este precoce. Aşa că de la 5 luni, ea stătea singură în funduleţ, fără ajutor. Se ridica singură în picioare în pătuţ. Îmi aduc aminte prima zi în care s-a ridicat singură şi n-o s-o uit niciodată. Era dimineaţă. Ea ne dădea deşteptarea pe la ora 5, cu un ţipăt de sirenă. Deja îi dădeam lapte praf, şi, de multe ori eram ca un robot: după ce ţipa, eu eram drepţi, fugeam în bucătărie şi îi aduceam laptele în două minute, şi abia dup-aia mă dezmeticeam. Ei bine, în dimineaţa aia, când am mers cu laptele la ea, am găsit-o în picioare, în pătuţ, ţinându-se margine. Adormită cum eram, m-am speriat şi am ţipat, de parcă am văzut o fantomă, trezindu-l şi pe soţul meu, care încă dormea. 🙂 Bineînţeles că nu ne venea să credem, ştiind că bebeluşii se ridică în picioare de la 6 luni.

Apoi a început să vrea s-o plimb, ţinând-o de mânuţe. Nu mai avea stare deloc. Şi, când a avut aproape 6 luni, am întrebat medicul dacă o putem pune în premergător. După ce-a văzut-o, ne-a dat acceptul. Dar am zis, totuşi, să mai aşteptăm o vreme, până e mai mărişoară, deoarece citisem pe internet cum că premergătorul (sau rotobilul, cum îi spun eu) i-ar întârzia dezvoltarea motorie, va învăţa să umble pe vârful picioarelor, va merge singură mult mai târziu, îi va deforma structura osoasă şi multe alte lucruri negative.

Într-o seară, însă, soţul meu a trebuit să stea la serviciu până târziu. A mea mă chinuia de numa’. Dacă nu o plimbam de mânuţe, plângea de trezea tot blocul. Iar eu simţeam că mor de durere de spate. Aşa că, pe la ora 10 jumate noaptea, îl sun pe-al meu şi-i spun: “Nu ştiu ce faci şi cum faci, dar mie fără rotobil nu-mi vii acasă.” Aşa că, bietul meu soţ a mers prin supermarket-urile pe care le-a mai găsit deschise şi ne-a adus un premergător. Ţin minte că l-a luat foarte ieftin, că nu era nu ştiu ce calitate, dar, pentru mine, parcă a fost de aur. Fata mea era ca peştele-n apă. La început n-o lăsam în el decât puţin timp, pentru că, fiind atât de mică, nu era bine pentru coloană, dar, era suficient pentru a-şi consuma energia. Pentru că, nemaifiind susţinută, depunea mai mult efort să se mişte. Apoi a trebuit să mut toate lucrurile la care ajungea, să leg uşile la dulapuri, şi am avut pace în casă, ea putând să exploreze fiecare colţişor. Stând în apartament, n-am avut scări să poată cădea, şi toate au fost bune şi frumoase. Am auzit că cei mici se mai pot împiedica în covoare şi există riscul să se răstoarne cu tot cu premergător. Noi, cum nu avem covoare, n-am avut probleme de acest gen.

Nu ştiu la ce vârstă ar fi putut să înceapă să meargă singură, dar ea a făcut primii paşi la 10 luni şi jumătate. Fără să meargă pe vârfuri. Premergătoarele se pot regla în funcţie de înălţimea copilului. Iar, dacă e să meargă pe vârfuri, merge şi dacă e ţinut de mâini.

Cu băiatul a fost diferit. El a stat singur în şezut după 6 luni, şi l-am pus în premergător când avea aproape 8 luni. Şi a mers singur la 1 an şi câteva zile.

Fiecare copil e diferit. Şi e pregătit pentru premergător când îl vedeţi că stă în funduleţ fără ajutor şi când se ridică singur, ţinându-se de ceva. Eu aşa am procedat cu ai mei. Şi, bineînţeles, trebuie supravegheaţi în permanenţă.

În concluzie, eu spun da premergătorului şi sunt pro. Dar fiecare părinte ştie cum şi ce e mai bine pentru copilul său. Oricum, e bine să întrebaţi şi medicul pediatru.

Sănătate, şi să creşteţi mari! 🙂

Leave a Reply