December 18, 2017

Nu pleca!

Razele soarelui care pătrundeau prin geamul camerei îl făcură să se trezească. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi aminti că nu e aşa. Atunci, Răducu o zbughi pe uşă, fugind în camera mamei sale, care încă dormea. O strânse în braţe cât putu el de tare şi începu să plângă în hohote. Până acum a reuşit să se abţină, doar era băiat mare acum. În plus,  ştia care era situaţia şi nu voia ca mama lui să sufere şi mai tare.

– Ce e, Răducu? Ce-i cu tine? Îl întrebă mama, încercând să se dezmeticească.

– Nu vreau să pleci şi tu. Te rog, nu pleca! spuse copilul printre suspine.

 – Tu ştii că eu nu vreau să plec. Nici tatăl tău nu a vrut, dar n-avem încotro.

 – Mai bine stăteam în chirie, sau cu bunica. Nu trebuia să luaţi bani din bancă.

 – Nu fii ridicol, Răducu! Cum să stăm patru persoane în garsoniera bunicii? Cât despre chirie, ştii prea bine că tot acolo era. Vezi şi tu cât de mari sunt chiriile. Tot  salariul meu se ducea acolo, şi tot nu ne-am fi descurcat aici, în ţară.

 – Dar cum de ăia din alte ţări pot sta acolo? De ce la noi oamenii trebuie să plece?

 – Ţi-am explicat de-o mie de ori. La noi, salariile sunt foarte mici, taxele sunt mari, iar preţurile sunt ca în alte ţări, unde oamenii câştigă de 10 ori mai mult. Hai, că n-o să fie aşa de rău. Doar ştii că vom veni peste un an. Să sperăm că atunci va fi mai bine.

– Parcă vorbeşti de o lună. Un an e foarte mult. Ce mă fac fără tine atâta timp?

 – Va fi bine. Vei sta cu bunica. Doar ştii că dacă nu erai în clasa a VIII-a, te luam cu mine. Dar vrem să termini aici generala. Ar fi foarte greu acolo pentru tine. Cu cine să fi stat până veneam noi, seara, de la lucru? Noroc cu bunica, că de n-aveam pe nimeni, ce ne făceam?

Copilul izbucni iar în plâns. Ar fi făcut orice ca ai lui să nu fi plecat. Ar fi mers şi el la lucru.

 – Hai, că trebuie să-mi fac bagajele. Autocarul e peste trei ore, zise mama cu un nod în gât.

 La autogară, autocarul deja ajunse. Răducu şi-a promis că n-o să mai plângă. Îi era ruşine de scăparea de azi – dimineaţă. O ajută pe mama lui să-şi aşeze bagajele, apoi o îmbrăţişă. Simţi cum pe umăr, tricoul i se uda de la lacrimile fierbinţi ale mamei. O vedea acum, ca prin vis, cum urcă în autocar. Nu îi venea să creadă că n-o va vedea un an de zile. Trecuse un an jumate de când nu şi-a îmbrăţişat tatăl. Îl vedea doar pe net. Şi ar fi avut atâta nevoie de el uneori…

“Eu nu-mi voi lăsa niciodată copilul, când voi fi mare, orice-ar fi. Voi lupta pentru el aici, în ţara în care m-am născut. Eu sunt sigur că şi noi putem trăi la fel de bine ca şi spaniolii, italienii şi mulţi alţii, în ţara noastră. Ceva nu e bine acum. Ceva trebuie să se schimbe”,  îşi spuse el, cu dinţii încleştaţi, fără să-şi dea seama de durerea pricinuită de pumnii pe care-i strângea prea tare.

Comments

  1. Ţi se pune un nod în gât când auzi de astfel de cazuri… şi Doamne cât de multe sunt… şi totul din cauza linşaţior de politicieni!

  2. linşaţilor

  3. E greu..E foarte greu aici..Si e suparator ca trebuie sa plece oamenii ca sa isi intretina copii aici in tara…

Leave a Reply