November 20, 2017

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea I)

Auzim zilnic cuvinte legate de mâncare, cum ar fi aperitiv, antreu, pane etc., şi nu ştim de unde vin şi ce istorioară interesantă are fiecare cuvânt în spate.

Limba română a fost şi este „ospitalieră” în ceea ce priveşte împrumutul lexical din gastronomie, din limbile cu care a intrat în contact.

Din franceză am împrumutat termenul românizat meniu, care vine de la menu, antreu, care vine de la franţuzescul entrée, precum şi desert, care vine de la dessert.

Despre francezul menu, de unde se trage cuvântul românesc meniu, aflăm de la Marius Sala că este un cuvânt moştenit de la latinescul minutus, „adică <<cu volum mic>>, de aici venind acea <<listă detaliată, mărunţită a felurilor de mâncare>>, un meniu (am folosit mărunţită fiindcă lui menu din franceză îi corespunde în română mărunt<lat. minutus).”[1]

Marius Sala pune problema cuvintelor antreu şi aperitiv. El observă că sensul din terminologia culinară a cuvântului antreu „fel de mâncare care se serveşte ca aperitiv”, nu apare menţionat în dicţionarele româneşti (cu excepţia ultimei ediţii a Dicţionarului de neologisme). Etimonul acestui cuvânt, entrée , participiul verbului entrer, „a intra”,al cărui sens este explicat ca prescurtare a construcţiei entrée de table. Dicţionarele româneşti înregistrează cuvântul antreu cu sensul „cea dintâi încăpere în care se intră într-o casă şi din care dau uşi în celelalte”. Termenul aperitiv există în dicţionare cu sensul „gustare care se dă înainte de masă”. Acest cuvânt vine din francezul apéritif, „a deschide”, care are, la rândul său etimonul care vine din latina târzie aper(i)tivus, care provine de la latinescul aperire „a deschide”. Aşadar, aperitiv este sinonim cu antreu.

„Mai mulţi termeni culinari de origine franceză prezintă variante în privinţa finalei: vocala e (accentuată), ca în franceză, diftongul eu şi chiar ea.”[2]

Astfel, sunt romanizate în –eu cuvintele: antreu, pateu, piureu (care are şi varianta pireu, piurea, pirea, care nu sunt literare), saleu, sufleu. Termenii care îşi menţin finala –e, fără a li se marca însă grafic accentul sunt: file, pane şi sote, românizate fiind doar prin aspectul lor scris. Cuvântul consommmé există la noi, scris cu grafie franceză, dar este total neadaptat. Toate aceste substantive au în română genul neutru, iar forma de nominativ-acuzativ articulat este la toate în –ul, iar cea de plural nearticulat în –uri.

Cuvântul pane, împrumutat tot din franceză, apare în DEX scris pané, la fel cum se scrie şi etimonul său, care este participiul trecut al verbului paner, care înseamnă „a acoperi cu pesmet”, şi care este format în franceză de la pain „pâine”.

Un alt fel de a pregăti carnea, ne spune Marius Sala, este rulada, care vine de la franţuzescul roulade, derivat al verbului rouler, „a învârti”.

Tot un termen împrumutat din franceză este sote, care este un fel de mâncare care conţine zarzavat copt la foc iute, mişcat tot timpul, ca să nu se ardă. Cuvântul provine de la franţuzescul sauté, participiul verbului sauter, care are şi sensul de „a frige la foc iute”, ne spune Marius Sala, cel care ne spune şi despre brioşă. Cuvântul brioşă are la origine franţuzescul brioche, un derivat de la verbul brier, o formă dialectală a verbului broyer, care înseamnă „a frământa o pastă cu un sucitor”. La noi, brioşa este un produs de pstiserie, preparat prin coacerea unui aluat de cozonac în forme mici, rotunde şi ondulate.

Alte împrumuturi franţuzeşti romanizate sunt: antricot, buletă, bulion, cotlet, crochete, escalop, maioneză, medalion, vinegretă, volovan, profiterol. Nu sunt românizate boeuf, gigot, ragoût, (sos) remoulade, hors d’ oeuvre,  au gratin, à la greque, à la meunière, à la rousse. Prepoziţia din à la se poate scrie fără accent în denumiri româneşti precum varză a la Cluj, denumire sinonimă cu varză de Cluj sau cu varză clujească.

„Cuvântul francez gaufre e păstrat de obicei ca atare, ca denumire de produs de patiserie; are însă şi adaptarea gofră (A.M. Gal, Dicţionar gastronomic explicativ, 2003, reprodus de dexonline.ro), mai puţin cunoscută decât familia sa lexicală (a gofra, gofrat, gofraj).”[3]

De la numele oraşului Paris avem tipul de mezel parizer, cu accentul pe i şi cu pluralul parizere, varianta grafică etimologică fiind pariser. De evitat sunt variantele inculte parizel sau parizer cu accentul pe e.

„Cuvântul românesc biscuit a fost înregistrat prima dată în DA (1911) cu sensul <<pastă alimentară uşoară, făcută din ouă, făină şi zahăr, coaptă mult, uscată>>. În franceză, de unde româna l-a împrumutat, biscuit este format din –bis, element de compunere latinesc care indică duplicitarea, şi cuit, <<copt>>, participiul verbului cuire (moştenit din lat. coquere, care a dat şi în română pe a coace)”[4]

La început, franţuzescul biscuit era pesmetul din făină de grâu dezhidratată, care constituia alimentul de rezervă pentru armată. Acum, ne spune Marius Sala, cuvântul biscuit a devenit termen generic pentru orice prăjitură mică, şi are numeroase sinonime: barquette, galette, palet, petit-beurre etc. La noi, acelaşi cuvânt are următoarele sinonime: pişcot, pesmet, posmag.



[1] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 82.

[2] Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

[3] Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Napolitane, http://www.romlit.ro/napolitane

[4] Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 135.

Leave a Reply