June 27, 2017

Povestioară cu tâlc: Omul şi prietenul său, câinele

Văzând fotografia alăturată pe facebook, mi-am amintit de povestioara cu omul şi câinele, care mor deodată şi ajung în cer. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…

Cei doi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă imensă, construită din pietre preţioase, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm? întrebă stăpânul câinelui.

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, a raspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunte la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând, drumul poleit se termină şi intrară pe un drum pietruit şi prăfuit. Au ajuns la o poartă simplă de lemn, cu gard de nuiele. Un portar stătea rezemat de poartă şi citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă? întrebă omul nostru

– Desigur, cu placere. Intraţi! a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a raspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… a spus omul nedumerit.

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Si nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a raspuns portarul. Din contră. Ne bucurăm că ne selectează oamenii. Suntem bucurosi că ei îi pastrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să le pasă doar de ei!”

Putem învăţa multe din povestioara de mai sus, pe lângă faptul că a-ţi părăsi prietenul la nevoie e un lucru demn de dispreţ. Mai învăţăm şi că nu aspectul contează şi de multe ori te înşală. Şi în viaţa reală sunt mulţi oameni care au palate şi sunt îmbrăcaţi cu mii de euro, dar au un adevărat iad în suflet. Mai sunt şi oameni simpli, de la ţară chiar, care au un suflet de aur. Iar ceea ce contează cu adevărat e numai bogăţia din suflet. Restul sunt trecătoare. Vorba aia: “În curu’ gol venim pe lume şi tot aşa mergem de-aici.” Nu ducem nimic material cu noi.

Comments

  1. Frumos. Si dragastos

  2. Atunci , cand moralul meu si al copiilor era la pamant -treceam printr un divort anevoios si greu, Dumnezeu , a hotarat ca avem nevoie urgenta de un psiholog…si ni l a dat….mic cat o palma, roscat, urechiutele mai mari decat el…si plangacios nevoie mare…Euuuuu, nu si nu si nu..caine in casa??? Nici gand….!!! Copiii in jurul meu isi impreunau manutele..te rugam mami numai cateva zile apoi il ducem la tara!! Zis si facut( ce nu face o mama pt minunile ei)…asta fost intr o zi de luni…Vine ziua de joi care nu prevestea mare lucru…Tribunal-piata-acasa….la tribunal…nervi, plans, umilinta, socare..etc..etc….ajung acasa…arunc poseta, bolborosesc cateva vorbe despre toti barbatii alcolisti si nenorociti..ma arunc pe coltar si da i la plans….cat oi fi plans eu , nu stiu…stiu doar ca mi am deschis ochii si ceva moale ma lingea pe mana…era micuta noastra Isa…a dat s a dat peste cap, s a aruncat pe mana mea, a facut tumbe..pina am izbucnit in ras….M am oprit brusc, parca nevenindu mi sa cred ca eu -ditamai femeia serioasa rad la giumbuglusurile unui catel….de atunci am devenit cei mai buni parteneri…Nu ne da voie sa fim suparati…atunci cand suntem bolnaviori unul din noi, impinge patura cu boticul ei mic si catifelat si se ghemuieste linga noi!!! Nu poti sa nu iubesti un asa fin si bun psiholog…Asa cum v am obisnuit urmeaza si povestioara!!!:
    Buna ziua! Sunt un pechinez regal. Aveam doua luni si cand in casa in care ma jucam cu cei patru fratiori ai mei a aparut o doamna care mi-a placut. Parea buna si vesela!
    Cand m-a luat in brate si a inceput sa se joace cu mine, am simtit ca as vrea sa fie mamica mea. Am ridicat ochisorii spre ea si am incercat sa-i transmit: „Ia-ma cu tine!“. Dar nu stiam daca ma va intelege. Si, minune! M-a inteles! Nu mi-a mai dat drumul din bratele in care ma simteam atat de bine si am plecat impreuna…De atunci, nu ne-am mai despartit nici macar o zi. Ne-am jucat, am ascultat muzica, am plans impreuna am zambit impreuna…..
    O iubesc! Asa cum numai noi, cainii, stim sa iubim. Si cum altfel, cand are atata grija de mine, cand indiferent de cat de ocupata este, nu uita niciodata de programul de papa si de plimbare pe care mi
    le-a facut.Sunt fericita cand lumea spune ca sunt frumoasa – ba imi fac si poze pe strada – pentru ca stiu ca-i face placere……Nu pot spune ca n-am si suparat-o. Cand eram mica, am ros o mocheta, am stricat niste pantofi, sunt razboinica atunci cand vad alti caini, dar m-a iertat intotdeauna si-i multumesc.
    Iar astazi, cand m-a mangaiat cu duiosie si mi-a spus cu o lacrima in coltul ochiului…: „La multi ani! Sa-mi traiesti si sa fii sanatoasa!“, mi-am dat seama ca am implinit 1 an si ca in tot acest timp am avut-o langa mine, unde vreau sa fie mereu.

    Iti multumesc, mamica mea, pentru toti acesti ani frumosi si sa stii ca te iubesc tot mai mult. Iar noi nu stim sa mimam dragostea si devotamentul!

Leave a Reply