June 28, 2017

Italienismele din domeniul culinar românesc

Primele apropieri lingvistice dintre limba română şi cea italiană au avut loc la începutul secolului XVIII, aceasta fiind şi epoca primelor contacte culturale italo-române.
Şi la ora actuală, româna împrumută cuvinte din limba italiană.
Dintre italienismele relativ recente preluate de alte limbi şi devenite termeni internaţionali, multe aparţin domeniului culinar: pizza, spaghetti, ravioli, broccoli, expresso etc.
În română, unii dintre aceşti termeni sunt intraţi mai de mult, fiind deja cuprinşi în dicţionare, în forme încă neadaptate (pizza) sau chiar adaptate (macaroane, spaghete); alţii au intrat în circulaţie abia în ultimii ani (ravioli, broccoli). În fine, există şi cuvinte italieneşti utilizate ca atare, în cantităţi impresionante, în meniurile restaurantelor, de obicei fără a ieşi din aceste contexte specifice (lasagne, ricotta, mozzarella, tortellini etc.); în cazul lor, pot să pară un semn de adaptare involuntară doar erorile de ortografie (în special cele care privesc consoanele duble).
Cuvântul pizza apare în Micul Dicţionar Academic ca: „foaie de aluat peste care se pune brânză, carne, ciuperci, peşte, tomate şi condimente, copt în cuptor, constituind un fel de mâncare tipică pentru Italia meridională.
Incomplet adaptat din punct de vedere morfologic şi grafic, cuvîntul pizza e folosit curent cu ortografia de origine, păstrându-şi grafia etimologică, cu zz şi cu finala în -a neadaptată analogic; ca şi în cazul lui cola, care nu devine colă, forma pizza e preferată unei asimilări, deloc imposibile în oralitatea familiară, pizză. Nefiind însă vorba de o finală accentuată (ca în halva, sarma), a final poate fi interpretat ca articol hotărât.

Oricum, cuvîntul pizza are deja o familie lexicală în română. Derivatele – pizzerie, pizzar – păstrează în genere ortografia termenului de bază.  „De fapt, dacă pizzerie ar putea fi considerat în mod la fel de justificat formaţie internă şi împrumut (pentru că sufixul românesc corespunde perfect celui italienesc, iar forma pizzerie este foarte apropiată de cea italienească, pizzeria), în cazul lui pizzar nu există dubii: este cu siguranţă o formaţie românească cu sufixul de agent –ar; în italiană, termenul care îl desemnează pe preparatorul produsului e pizzaiolo.”  (Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Italienisme culinare, http://www.romlit.ro/italienisme_culinare)
Mai există şi cuvântul pasta, cel puţin la fel de interesant din punct de vedere lingvistic, pentru că un termen deja existent în română primeşte – sub influenţa produselor culinare italieneşti – un sens şi o utilizare nouă. Termenul italienesc pasta poate fi doar parafrazat prin formule tehnice-comerciale – paste făinoase; produse din paste făinoase; fel de mîncare bazat pe paste făinoase – care desigur nu au cum intra în circulaţia curentă. „Folosit fără determinanţi, mai ales la singular, cuvîntul pastă evoca în română alte realităţi (pixul, periuţa de dinţi, terciuirea); chiar în context culinar, era mai familiară pasta de tomate. În prezent se tinde totuşi să se folosească singularul pastă/a şi mai ales pluralul paste, fără specificări, cu sensul culinar italienesc.”  (Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Italienisme culinare, http://www.romlit.ro/italienisme_culinare)
O problemă interesantă pun pluralele italieneşti, preluate ca atare – spaghetti (chiar dacă DEX înregistrează forma adaptată, spaghete, circulă mult şi cea originară), broccoli, ravioli etc: acestea sînt folosite în genere ca denumiri invariabile, dar şi ca plurale, atît nearticulate cît şi articulate – pronunţarea lor fiind perfect asemănătoare cu cea a unui substantiv românesc masculin, articulat hotărît; echivalarea finalei cu un articol produce totuşi în scris o oarecare inadecvare: articolul nu e material prezent (într-un singur i).
Un alt cuvânt italienesc care a ajuns greu şi târziu în dicţionarele noastre este napolitană, care provine de la oraşul Napoli, din Italia.
Dicţionarele mai noi remediază de obicei situaţia, dar nu le mai pot reconstitui foarte exact etimologia şi istoria circulaţiei timpurii.
În DEX, napolitană apare, cu explicaţia „produs de cofetărie preparat din straturi de foi cu umplutură de cremă” (ediţia 2009). Termenul are de multă vreme şi un sens mai general, sintagma foi de napolitană desemnând tipul de foaie de aluat copt, crocant, cu relief în pătrăţele, folosit pentru biscuiţi, cornete de îngheţată, îngheţată, prăjituri etc.; astfel, napolitană este, în română, echivalentul produsului alimentar denumit în mai multe limbi wafer. Au aceeaşi origine germanică termenii wafer şi waffle în engleză, wafel în olandeză, Waffel în germană, gaufre în franceză; unii dintre aceştia au intrat şi în alte limbi, astfel că în italiană wafer (împrumut din engleză).
Termenul napolitană este foarte de puternic instalat în română.

Mioara Avram ne spune că, dintre împrumuturile italieneşti, sunt românizate cuvintele lazana, rizoto şi spaghete, dar sunt neadaptate canneloni, ravioli, tortellini, toate la plural şi nearticulabile.
„Risotto inseamna in italiana “orez mic” si reprezinta una dintre cele mai populare si gustoase mâncaruri ale ţării lui Galileo Galilei. Desi exista numeroase variante, toate au la baza orezul italian care asigura reusita acestei retete.”
Tot de la Mioara Avram aflăm că o varietate italienească de caşcaval uscat se numeşte corect parmezan, nu parmazan, iar varianta grafică parmesan este etimologică.
O altă specialitete italienească de brânză are numele neadaptat scris mozzarella, şi tot o specialitate italienească, dar de salam, este denumită cu neologismul neadaptat mortadella.
Cuvântul pişcot apare la noi în 1777, şi are la originea îndepărtată italienescul biscotto, care a pătruns la noi prin maghiară (piscόta) sau sârbă (piskot). Italienescul biscotto însemna „copt de două ori”.
Focaccia este o pâine plată , tradiţională în Italia, care seamănă foarte mult cu blatul de pizza. Cunoscut şi ca „Panis focacius“, preparatul a devenit foarte cunoscut în bucătăriile din toată lumea.
Mai nou au apărut în meniurile restaurantelor cu specific italian din România denumiri ca: bruschette, linguini, tagliatelle, rigatoni, penne. (anexa 1).
Influenţa limbii italiene revine în actualitate în mare parte datorită pătrunderii unor termeni cu caracter internaţional din domeniul culinar, bucătăria italiană fiind una dintre cele mai cunoscute din lume.

Comments

  1. Frumos documentat, articol, despre rafinamentul ,,al dente” ,specific italienilor
    (macaronarilor)…

Leave a Reply