December 16, 2017

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a III – a)

Vă povesteam în episodul trecut că, după ce-a ieşit afară, minunea noastră urlătoare ne-a făcut nopţi albe şi zile fripte. Eu, după operaţia de cezariană am făcut ceva complicaţii, şi nu aveam voie nici măcar să o ţin în braţe, timp de o lună. Aşa că, noaptea, soţul meu o aducea la “supt”, iar ziua, când mergea la serviciu, mi-o aşeza pe mijlocul patului, iar eu treceam de-o parte şi de alta, şi aşa o hrăneam. În primele nopţi, după ce am venit acasă cu ea de la maternitate, din cauza oboselii acumulate nu prea o auzeam cum plânge, iar soţul meu se ocupa de toate. După ce m-am pus pe picioare, soţul meu era cel care nu o mai prea auzea, şi nici nu mă mai ajuta ca înainte. Aşa că l-am întrebat de ce. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că el a crezut la început că poate sunt o mamă din aia, ca mamele noastre, care nu prea e înzestrată cu simţ matern, dar a văzut că nu e aşa şi s-a liniştit. Deci, dacă a văzut că sunt o “mamă bună”, al meu şi-a luat o piatră de pe inimă, şi m-a lăsat să mă descurc.

Dar şi el, după ce şi-a mai revenit din oboseală, iar auzea urletele micului monstru, care nu tăcea şi nu adormea, decât dacă îi scuturam pătuţul. Şi făceam cu schimbul la scuturat. Şi scuturam, şi scuturam şi iar scuturam. Şi parcă era conectată: cum ne opream, cum începea instant să urle. Şi astfel am rupt două pătuţuri. Şi câteodată, pe la 3 noaptea, îţi venea să o iei şi să o arunci pe geam, nu altceva. Iar al meu, ca să nu facă aşa ceva, mergea în baie şi îşi trăgea o palmă, apoi venea în cameră şi treceam eu la scuturat.

Toată tărăşenia asta a durat până când a venit un prieten la noi, care deja crescuse doi copii, şi ne-a zis că fata noastră ne joacă pe degete. Că ea a văzut că noi dansăm după cum ne cântă ea, şi că înţelege tot. Vă daţi seama că nu l-am crezut, dar, într-o noapte de disperare, ne-am gândit să îi ascultăm sfatul şi să nu mai rupem şi al treilea pătuţ. Aşa că am lăsat-o să urle până când nu a mai putut. Dar a putut mult, oricum. A doua noapte a plâns mai puţin, a treia şi mai puţin, până s-a dezvăţat de scuturat.

Ce să faci? Lipsa de experienţă… Nu degeaba se zice: “Cum îl înveţi, aşa-l ai.”

Comments

  1. Micul print … terorist.

  2. am ras cu lacrimi dar mi-am adus aminte si de bebelusul meu.Din punctul asta de vedere noi am fost foarte norocosi si inca suntem.nu plangea decat de foame sau cand il deranja ceva.multa bafta in continuare.multa sanatate bebelusului.

Leave a Reply