June 28, 2017

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a II-a)

În episodul ăsta vreau să vă povestesc despre perioada când eram gravidă și despre primele zile cu “minunea urlătoare”. Eu una nu era foarte încântată de ideea de a face copii, fiind în al treilea an la facultă și având doar 21 de ani, dar soțul meu își dorea mult. Eu eram cam aiurită pe vremea aia, așa că, deși îmi era rău dimineața, nu m-am prins că eram însărcinată. Și, fiindcă era destul de nasol să-mi fie rău, fiindcă pe-atunci, pe lângă facultă, mai și lucram ca agent pubicitar și trebuia să merg cu mașina, băgam câte-un Red Bull dimineața, și îmi trecea starea de greață. Și asta a ținut vreo săptămână, până mi-a sugerat soțul meu să-mi iau un test de sarcină.

Nu prea-mi venea mie să cred că aș putea fi gravidă, dar, totuși, mi-am luat două teste de sarcină, ca să fie sigură treaba. Când am văzut două linii pe test, m-am uitat încă o dată pe prospect, să văd dacă sigur asta înseamnă că ești gravidă. Iar din momentul ăla, deja a apărut sentimentul ciudat, pe care nu l-am mai simțit până atunci: sentimentul de a proteja, dar și frica de a nu i se întâmpla ceva. Cică în prima lună e cât vârful unui ac de gămălie, iar în a doua, cât un bob de orez.

Și bobul de orez a crescut și a tot crescut. Dar și eu am crescut… cu vreo 30 de kilograme. Iar panica a crescut și ea. Pe măsură ce se apropia “sorocul”, eram tot mai speriată: “Ce naiba știu eu să fac cu un copil așa de mic? Eu, care nu am ținut niciodată un bebeluș în brațe și n-am avut de-a face cu creaturi așa mici? Cum o să-i schimb eu scutecele? Că n-are cine să mă învețe. Și dacă o să-l scap din brațe, la cât sunt eu de neîndemânatică?”

Și a ieșit un “fetițoi” de 4,2 kg, care plângea non-stop. Nu a vrut să iasă pe unde trebuia, și, după ce a mai stat în burtă vreo 11 zile peste termen, a scos-o doctorul pe ieșirea de urgență. Când am văzut-o prima oară, “drogată” fiind, de la anestezie, singura mea grijă era “de ce au învelit-o în pătură roșie și nu vișinie? Că eu vreau să fie rapidistă, nu dinamovistă”.

A doua zi, mi-au adus-o la supt (așa se zice). Și când am pus-o la sân, a râs cu jumătate de gură. Atunci m-am îndrăgostit de ea și a apărut și renumitul “sentiment matern”. Despre cum e când suge copilul, pot să spun doar că e ciudat și…ciudat. Adică, mie nu prea mi-a plăcut.

Pentru că nu mă puteam ridica din pat încă, au ținut-o cu ceilalți bebeluși, adică nu cu mine în salon. Fiind la o clinică privată, aveam un buton pe care, când apăsam, venea o asistentă. Iar eu apăsam de fiecare dată când o auzeam că plânge (că se auzea, eu fiind aproape de salonul cu nou-născuți). Și, probabil din cauza asta, mi-au și adus-o cu mine în salon. Dar a mea tot urla, iar eu tot chemam asistentele, că mi se părea ciudat că tot plânge. Și mă gândeam că poate îi e foame, sau poate îi e înfundat nasul, sau poate trebuie schimbată etc, și abia așteptam să merg cu ea acasă, să am eu grijă de ea, că asistentele astea habar n-au.

Și nu știu de unde și cum, dar eu le știam pe toate, și îmi venea să râd când îmi aminteam ce panicată eram înainte. Apoi au venit și nopțile albe, în care dormeam cam 2 ore, că în rest legănam copilul, în sunetul urletelor lui. Și erau nopți în care, doar ca să nu o mai auzim, o plimbam cu mașina, pe la unu, două noaptea. Iar când opream la semafor, începea din nou. Iar noi arătam ca doi zombi, mai ales soțul meu, care mergea și la lucru.

Va urma…

sursa foto

Comments

  1. Ah, ce recunosc plimbarile astea cu masina in miezul noptii! Plus urletele continue 🙂 Inca nu m-am lamurit daca e copilul dificil de la natura, sau are de a face putin si cu modul de a-l creste. Vestea buna e ca un bebe plangacios nu inseamna deloc un copil dificil,neaparat 🙂

  2. eu nu am avut probleme cu ne dormitul noaptea. 🙂 doar pe la ora 22 il apuca plansul cam 20 min apoi somn de voie pana pe la 5 🙂

Leave a Reply