December 16, 2017

Influenţa turcă în bucătăria românească

În domeniul alimentaţiei, avem din limba turcă cuvintele: cafea, caimac, caşcaval, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun, afion, revac, salep. Al. Rosetti ne spune şi denumirile unor vase de bucătărie precum: cazan, farfurie, tavă, tingire.

Într-un articol din Almanahul literar gastronomic, se vorbeşte despre termenul chiftea.

În dicţionarele generale, chiftea (care provine din turcă: köfte) nu apare decât cu sensul “preparat culinar de formă rotundă sau ovală făcut din carne tocată şi prăjită în grăsime” (DEX).

Eraclie Sterian ne spune o scurtă istorioară a chiftelei. Prin secolul al XVI – lea, ca şi acum, se găseau mulţi câini hoinari pe străzi. Românul, de obicei în cazuri de acest fel, apela la “spiţerul” din colţul străzii, adică farmacistul, care, de regulă era neamţ. Acesta se oferă să-i dea puţin gift (se citeşte ghift), o carne tocată, făcută rotogol, în care a pus un medicament, şi pe care, când a mâncat-o câinele, a murit. Vestea a mers din gură-n gură, iar cuvântul s-a transformat în chift. Femeia a învăţat să facă şi ea rotocoale de carne tocată, ca ale spiţerului, însă fără otrava, pe care le prăjea, şi cărora le-a rămas numele de chifele sau chifteluţe.

Mioara Avram ne atrage atenţia asupra acestui cuvânt, spunând că nu este corectă varianta învechită şi populară chioftea, ci corect se spune chiftea, cu pluralul chftele. Nu este corectă nici varianta piftea, care este un exemplu tipic de greşeală produsă prin hipercorectitudine de către vorbitorii care cred că pronunţarea cu chi ar fi o variantă rustică al unui literar pi, ca în chicior pentru picior. În acest caz însă,  consoana iniţială este etimologică, termenul provenind, cum am spus mai sus, de la turcescul köfte, şi nu are nici o legătură cu substantivul împrumutat din bulgară, piftie.

Despre sarmale,  toată lumea ştie că sunt preparate turceşti, care la origine se prepară din tocătură de berbec cu orez şi stafide învelite în foi de varză, foi de viţa sau ştevie. Bucataria romanescă şi îndeosebi cea moldovenească au reuşit să transforme o mâncare simplă şi s-o adapteze după gusturile şi preferinţele românilor.

Eraclie Sterian ne relatează însă o altă variantă despre faimoasele noastre sarmale. El susţine ca sarmalele sunt un fel de mâncare pe csre l-am moştenit de la sarmaţi, care şi le-au însuşit de la sciţi, un popor de rasă galbenă şi care vorbeau, totuşi, o limbă ariană. Erau călăreţi neântrecuţi, şi foarte curajoşi. Aflându-se veşnic pe cal, când plecau de-acasă cu alţi tovarăşi, cu toţii aveau grijă să-şi aşeze sub şa, pe spinarea calului, hălci de carne. Poposind, fiecare îşi tăia câte o bucată şi o mânca crudă, dar bătucită. La întoarcerea de la prădăciuni, scoteau, odată cu hamul calului, şi halca de carne peste care călăriseră de zile întregi, şi i-o dădea femeii, spunând să gătească ceva din ea. Femeia o lua, o mărunţea cât putea, punea peste ea tot felul de mirodenii, slănină, şi o învârtea într-o foaie de brusture. – o plantă ierboasă cu foi late ( era brusture dulce şi brusture acru) – şi o punea la fiert. Când cuceritorul sarmat a dat peste această bunătate culinară, a adoptat-o, ajungând, în timp, felul principal de mâncare al sarmaţilor.

Despre substantivul sarmale, Mioara Avram ne spune că de la pluralul sarmale, forma corectă de nominativ-acuzativ singular nearticulat este sarma, nu sarmală, nefiind corectă nici forma sarmă, cu pluralul sarme. Genitiv- dativul singular articulat este sarmalei, nu sarmalii.

Comments

  1. Frumos 🙂

Leave a Reply