November 20, 2017

Când ţi se umplu ochii de lacrimi…

Fiecare dintre noi e sensibil la câte-o chestie, într-atât încât nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. De obicei, eu sunt destul de rezistentă când vine vorba de stăpânit de lacrimi, dar am şi eu slăbiciunile mele…

Îmi aduc aminte când am mers să văd notele afişate de la examenul de capacitate. Eu luasem 9 şi ceva şi eram prima pe zonă la română (spun pe zonă pentru că, stând la sat,  dădeu capacitatea elevii din vreo 6 sate la un loc).

Dar să vă fac întâi o scurtă introducere: în copilărie eu nu am stat cu maică-mea, ci cu bunică-mea şi cu taică-meu, ai mei fiind despărţiţi. Ţin minte că după ce dădusem examenele, maică-mea nici nu m-a sunat să mă întrebe ce-am făcut, iar taică-meu îmi tot spunea că dacă nu iau 10, nu-s bună de nimic.

Aşa… La listele cu notele afişate se tot înghesuiau în faţă o colegă cu mama ei. Şi dintr-odată aud două ţipete de bucurie, şi le văd pe cele două strângându-se în braţe, iar fata-i spunea mamei: ” Ce bine că am trecut! Ieee! Am  luat peste 5. Mă laşi deseară la discotecă!”

Ei bine, văzând eu scena asta, mă apucă un plâns, frate, de abia m-am putut opri. Colegii cu părinţii mă tot întrebau ce am, dar cum să le explic eu şi cum să înţeleagă ei cât de impresionată am fost eu de faza respectivă, de iubirea de mamă, de care eu nu prea ştiam, şi, care, poate era ceva normal etc. Nu mă aştept să înţelegeţi nici voi, că, dacă nu eşti pus în situaţie, nu ai de unde să şti.

Mi-am adus aminte de faza asta pentru că zilele trecute mi s-a întâmplat cam acelaşi lucru.

Dar să vă fac şi aici o introducere. Eu n-am avut bunic când am fost mică, şi tare mult îmi doream unul. Acum, copiii mei au doi bunici, dar, din păcate, nu prea sunt interesaţi de ei.

Şi, mergând la un botez, micuţul, care era foarte agitat, a fost luat în braţe de bunicul lui. Dar dacă aţi fi văzut cum… L-a luat cu atâta blândeţe, cu atâta grijă şi cu atâta drag, cum nici la o mamă nu vezi aşa ceva. În două minute, a şi adormit. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat: “Ştiţi că sunteţi o raritate? Mai rar aşa bunic…”, eu ştiind cât îşi iubeşte şi nepoţica de 3 ani, pe care zilnic o scoate în parc…

Bineânţeles că mi s-a întâmplat din nou… faza cu lacrimile. Nu mai ştiam ce să fac să nu se vadă, că, deh, ce explicaţie să dau şi acum?: “păi… plâng de fericire că am văzut un bunic adevărat.” Nu prea merge.

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător, sau doar eu sunt o ciudată, să plâng aşa, aiurea…

Comments

  1. Nu ești o ciudata, ai doar un suflet mare. 🙂

  2. Vezi că mă faci să plâng! 🙂

  3. nu e o rusine sa plangi, in ziua de azi e o virtute sa poti plange , sa poti arata ce simti, sau sa fii ca un copil intr-o lume maturizata la o varsta prea frageda…
    Sooper pagina asta chiar daca nu suna barbatilor.
    Pana la urma toate sunt facute sa fie bine, si sa fiti fericiti. De multe ori va invidiez… trebuie sa ma duc sa iau lectii, invatz repede 😛

  4. Mersi! 🙂

  5. koncz carmen says:

    eu ma consider o mama buna,desi multa lume nu observa.

Leave a Reply