August 21, 2017

Singurătatea – inamicul numărul 1?

Se zice că ne naştem singuri şi murim singuri. Pentru unii, a fi singur e un lucru normal. Pentru mine e cel mai groaznic lucru posibil. Până şi moartea mi se pare dulce pe lângă singurătate. Iar dacă ar fi să o descriu în cuvinte, aş descri-o astfel:

O fiară cu ghiare şi colţi, care stă tot timpul la pândă, pregătită să te-nhaţe. Şi când te-a prins, începe să te sfâşie pe dinăuntru, aducându-şi apoi şi aliaţii: chinul, durerea şi neliniştea.

Oare chiar nu există nimic să-i vină de hac? Ce am putea face să scăpăm de sentimentul îngrozitor al singurătăţii? Sau oare există doar în mintea noastră?
Poate că totul vine de la noi. Ce am putea face să ne simţim bine şi atunci când suntem singuri? Poate trebuie să ajungem la un echilibru sufletesc, sau cine ştie?
Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică pentru că mă face să intru prea adânc în lumea mea, iar gândurile cad peste mine ca o ploaie de vară care nu se mai termină…
Când eram în liceu mi-am dat seama că proştii, sau cei care gândesc mai puţin, sunt mult mai fericiţi decât ceilalţi. Şi îmi doream atunci să-mi mai opresc din gânduri. Realizasem că dacă nu eşti singur, nu mai gândeşti atât. Şi de atunci tot fug de singurătate şi de gândurile ei. Dar mă mai agaţă din când în când cu ghiarele ei lungi…
Dar, cum spuneam într-un articol precedent, trebuie să găsim ceva plăcut şi în cel mai groaznic lucru posibil. Poate că nici singurătatea asta nu e chiar atăt de rea… Poate o văd eu aşa din cauză că o asociez cu copilăria mea singură şi nefericită… Poate e o tânără
domnişoară care radiază de frumuseţe… sau un cal alb înaripat, care aşteaptă să-l călăreşti şi să urcaţi până la stele într-un galop nebun şi fascinant.
Ziceam “până la stele” pentru că acolo mergeau gândurile mele în singurătatea copilăriei. Încercam şi eu să dezleg misterele universului, pe care, cum am învăţat la Blaga, cu cât încerci să le dezlegi, cu atât te adânceşti în ele.
Închei cu câteva cuvinte de-ale lui Tudor Chirilă, care spunea că oamenii cultivaţi au multe probleme, pe care le realizează şi luptă cu ele. Inculţii au poate la fel de multe, dar nu realizează nimic. Nu ştiu ce-i doare, ce le creează discomfort. Omul necultivat e asemeni câinelui care umblă cu ciulinele în lăbuţă si când încerci să i-l scoţi te muşcă pentru că ai vrut să-i faci rău.
Asa o fi?

Leave a Reply